Silueta nimicului pictează
un cer negru de amiază.
Din negura timpului se alungesc funinginii
mistuiți de nopți întunecate care au fost arse cu umbre infinite…
Izvorăsc din albia cenușilor;
jar stins din nimic.
Viu-grai cernut printre degete de cărbune;
firicele de carbon trasate cu unghiile peniță,
în grabă pictează un orizont între acum și apoi.
Același simț etern mă preschimbă în uitare…
Din Eu în Eu mă revarsă doamna Umbră;
înfășat în focul negru, mă poartă în brațe
cu o notă de fum pe buză ce mă atrage spre sfârșit.
Mă scald în amurgul ei divin;
în simțul meu, gând să redevin.
Din umbra sinelui să mă răsad spre ceruri
și să fiu om.
Întunecat e cerul într-un ochi de vreme bună…
Într-o clipă îl privesc
și mă regăsesc în hău.
Sunt pierdut pentru că nu mă știu altfel decât prin întuneric;
Eu sunt scursura lumii dintre lumi,
sunt omul ce te-a dat ființă
dinspre toate lumile spre una singură pe care mi-o doresc:
Rămâi cu bine.
Om după om și-n suflet eu-
Mă aleargă noaptea la apogeu.
Sunt mai rapid și prin uitare
mă arunc de pe culme în zenit.
Tremură pe marginea genelor cenușiu lânos,
duhul care dospește în căutarea de a nu fi singur,
bântuind printre lumi, căutând ceva anost;
să înnoade pământul și marea.
În uitare sunt-
Ce fac în neștiință înainte să uit,
îmi voi readuce aminte s-o cânt.
Emanuel Ștefancu 