Har sădit în pământ

Ce seară
de toamnă;
o doamnă
cu chip de ceară.
Fin, bântuie pe-afară;
șuieră catrenu-n gară
final de Octombrie…

Pe umerii morții,
sorții
roiesc în jurul veselelor noastre
și ne prefac în astre.
În cazarme,
sânge și carne;
ființa-
caută conștiința.
În mintea sa
tasa
o eroare
sub semn de întrebare.
Cu îndoială,
ultimile cuvinte,
la învoială,
sunt sfinte.
Curg pe albia timpului,
se supun ritmului.
Plutitori-
în derivă
fără eschivă;
muritori
atrași de întuneric
himeric…
Greoi,
doi strigoi
protectori,
părinți cosmici,
duhovnici
călăuzitori,
de la deschiderea porții
până la ușa morții.
Ne veghează,
în rând ne aliniază.
Cu toții,
fără emoții
așteptăm cu drag
trecerea de prag
din ființă
prin credință
în neființă
eliberați de căință.

La o aruncătură de zar
alegem arbitrar
un gând
oferit în dar
și un simbol
cu har
de la Dumnezeu…