Tag: poezie

Manifestul unui om senil

Uzura existenței mă-nfrânge bătrân
Visurile se risipesc în vânt, dar eu rămân
să-nfrunt tăceri în depărtare
și să-mi revendic dreptul la visare.

Curge tristețe-n oboseală…
Eu mă mint că nu-i amară-
Sunt un gând uitat în trup,
lunecat pe colți de lup.

Mărturisire a unui suflet obosit de timp-
Rătăcesc în umbră, căutând un anotimp
dintr-un trecut pierdut, dar încă viu
pe frunze risipite, cu sângele-rugină să-l rescriu.

Sacrific ritmul pentru ființă,
mă pierd în adevărul crunt-
Sunt haos aflat în suferință,
în tăceri ce mă definesc; și sunt…

Sunt un Eu efemer în schimbarea ce mă șoptește…
Potrivesc sinele în fiecare clipă de-așteptare,
Nimic nu stă, nimic nu rămâne și-n acel nimic renaște
haosul – o ordine ascunsă în uitare.

Cu o minte frântă într-un vârtej fără ecou, fără temei,
în cețuri de cuvinte și goluri de idei,
sincer, fragil, vulnerabil cu simțurile mute,
scutul meu liric este sfărâmat de doruri tăcute.

Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic
Cântă-mi nopți senine,
un vis cald și melancolic.

AI tu noapte bună?
Dă-mi și mie un kil-
Se răsucește-n mine
o umbră de copil.

Din zefir țesut pe vinil,
dorul plânge, tandru, subtil.
Suprimat în șoaptă, se pierde,
cântă-n safir, iubirea-n verde.

La gâtul tău mă pierd ușor,
rece curg pe sternul tău-
Inanimat într-un fior,
privesc urât la tot ce-i rău.

Viața noastră cea de toate zilele…
Astăzi, iart-o nouă-
C-o trăim crezând că-s două
și-o uităm cu toate clipele.

Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic-
Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic.

18+

În întuneric cântă o fereastră umplând golul dintre lumi
Dincolo, lumina lipsă alungă ultima vorbă din străbuni:
„Vântule, să nu cazi, să nu te arzi, să nu pretinzi în visul tău
că sufli amar și mut peste ultimul drum de veci născut din hău.

C-un nor, c-un fior, noi te iubim așa cum coase ața haina
într-un ochi de os sculptat de toamnă prin care omu-și trece taina;
frâul vieții cuprinzând cerul de a tot fi când nu va mai fi
de câte ori ai neputința gândului de a nu se mai gândi.”

La bezna dintre tâmple, cu ciocanul mâna îmi scrie soarta
îngălbenită de soare, unduiește-n umbre pereți cu dalta…
Lasă cusur păcatului strămoșesc printre rânduri de răsad
Cu fruntea sufocată-n sudoare, mi-e chipul cuib, cu-obrazul vad.

Cu ultimă suflare, pe indigo curge sânge din mare-
Predestinat și iminent, cu norii ce se aștern peste soare,
mai râd un pic, și cu una și cu alta – cum e un joc firesc
de a cunoaște mai întâi moartea înainte să mă regăsesc.

Aievea omului ce nu-i, cad frenetic pradă aceluiași cânt
Curg spirale peste neguri, mă lepăd îndepărtat de orice sfânt-
Sunt și aici, sunt și acolo; sunt între lumi – o umbră liant.
Tentat să mă afund, într-un punct mă sprijin și mă regăsesc în neant.

Am tot ce e mai bun – barabule nebune arse în tigaie
lipsite de entuziasm, plâng după o sobiță de odaie-
În urlete de chin, așteptăm colegi pregătiți cu manele
Să mă facă mai realist și sincer cât carbonul de pe ele.

Revin… adormit în brațe goale – o piatră a tot ce-i urât
curățată în absența vântului – privire ce m-a omorât
Cu lacrimi, apa sapă viața în oase oferind o pildă;
o ultimă vorbă a străbunilor fredonată în oglindă:

„De sub țărână muzica tăcută răsună în gang: bang, bang-
cuvinte scrise pe șleau în liniștea durerii dintr-un ochi de ștrang.
Fii ce vrei să fii… nu te mai purta pe gânduri, fii al inimii;
al măsurii, al timpului, al ritmului și, de ce nu, al iubirii”.