Uzura existenței mă-nfrânge bătrân
Visurile se risipesc în vânt, dar eu rămân
să-nfrunt tăceri în depărtare
și să-mi revendic dreptul la visare.
Curge tristețe-n oboseală…
Eu mă mint că nu-i amară-
Sunt un gând uitat în trup,
lunecat pe colți de lup.
Mărturisire a unui suflet obosit de timp-
Rătăcesc în umbră, căutând un anotimp
dintr-un trecut pierdut, dar încă viu
pe frunze risipite, cu sângele-rugină să-l rescriu.
Sacrific ritmul pentru ființă,
mă pierd în adevărul crunt-
Sunt haos aflat în suferință,
în tăceri ce mă definesc; și sunt…
Sunt un Eu efemer în schimbarea ce mă șoptește…
Potrivesc sinele în fiecare clipă de-așteptare,
Nimic nu stă, nimic nu rămâne și-n acel nimic renaște
haosul – o ordine ascunsă în uitare.
Cu o minte frântă într-un vârtej fără ecou, fără temei,
în cețuri de cuvinte și goluri de idei,
sincer, fragil, vulnerabil cu simțurile mute,
scutul meu liric este sfărâmat de doruri tăcute.
Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic
Cântă-mi nopți senine,
un vis cald și melancolic.
AI tu noapte bună?
Dă-mi și mie un kil-
Se răsucește-n mine
o umbră de copil.
Din zefir țesut pe vinil,
dorul plânge, tandru, subtil.
Suprimat în șoaptă, se pierde,
cântă-n safir, iubirea-n verde.
La gâtul tău mă pierd ușor,
rece curg pe sternul tău-
Inanimat într-un fior,
privesc urât la tot ce-i rău.
Viața noastră cea de toate zilele…
Astăzi, iart-o nouă-
C-o trăim crezând că-s două
și-o uităm cu toate clipele.
Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic-
Vino, vino la mine
Iubito, cu chip angelic.
Emanuel Ștefancu 