18+

În întuneric cântă o fereastră umplând golul dintre lumi
Dincolo, lumina lipsă alungă ultima vorbă din străbuni:
„Vântule, să nu cazi, să nu te arzi, să nu pretinzi în visul tău
că sufli amar și mut peste ultimul drum de veci născut din hău.

C-un nor, c-un fior, noi te iubim așa cum coase ața haina
într-un ochi de os sculptat de toamnă prin care omu-și trece taina;
frâul vieții cuprinzând cerul de a tot fi când nu va mai fi
de câte ori ai neputința gândului de a nu se mai gândi.”

La bezna dintre tâmple, cu ciocanul mâna îmi scrie soarta
îngălbenită de soare, unduiește-n umbre pereți cu dalta…
Lasă cusur păcatului strămoșesc printre rânduri de răsad
Cu fruntea sufocată-n sudoare, mi-e chipul cuib, cu-obrazul vad.

Cu ultimă suflare, pe indigo curge sânge din mare-
Predestinat și iminent, cu norii ce se aștern peste soare,
mai râd un pic, și cu una și cu alta – cum e un joc firesc
de a cunoaște mai întâi moartea înainte să mă regăsesc.

Aievea omului ce nu-i, cad frenetic pradă aceluiași cânt
Curg spirale peste neguri, mă lepăd îndepărtat de orice sfânt-
Sunt și aici, sunt și acolo; sunt între lumi – o umbră liant.
Tentat să mă afund, într-un punct mă sprijin și mă regăsesc în neant.

Am tot ce e mai bun – barabule nebune arse în tigaie
lipsite de entuziasm, plâng după o sobiță de odaie-
În urlete de chin, așteptăm colegi pregătiți cu manele
Să mă facă mai realist și sincer cât carbonul de pe ele.

Revin… adormit în brațe goale – o piatră a tot ce-i urât
curățată în absența vântului – privire ce m-a omorât
Cu lacrimi, apa sapă viața în oase oferind o pildă;
o ultimă vorbă a străbunilor fredonată în oglindă:

„De sub țărână muzica tăcută răsună în gang: bang, bang-
cuvinte scrise pe șleau în liniștea durerii dintr-un ochi de ștrang.
Fii ce vrei să fii… nu te mai purta pe gânduri, fii al inimii;
al măsurii, al timpului, al ritmului și, de ce nu, al iubirii”.