49 și un vis

– Ce vis am… spun eu.

– Ce visam? întreabă mama.

O privesc și observ nesiguranța din ochii ei obosiți. O nesiguranță ce stă geană înfiptă în pleoape, nu cumva să o scape din priviri. O nesiguranță care te urmărește noapte de noapte, fie cu atenție în parc pe sub foșnet de frunze, fie cu intenție în gang prin șoaptele din umbre, fie fugitiv prin fața felinarelor de pe aleile înguste, fie premeditat prin incertitudinea mesajului “Atenție cade tencuială”.

Acea nesiguranță, acea lipsă de control. Nu o lipsă de control asupra propriei decizii, ci o lipsă de control asupra rezultatului, în aparentă derivă și totuși curgând pe aceeași albie săpată de lacrimi. Acea nesiguranță păstrată în superpoziție care emană demență.

O privesc și observ doar reflexul de a clipi. Îl văd la colț de pleoape încordat, tremurând, cu denivelări uscate, violete ce odinioară au fost albii puternic vascularizate ale ambiției, ale dorinței, ale iubirii pentru viață. Acum, sunt doar canalizări pustii ascunse rămas în privirea ei cu neputința de a se împotrivă firii lucrurilor și cu oboseala de a se mai lua la trântă cu liberul arbitru. Reflexul și instinctul, singurii ei soldați pârghie pentru obținerea unui armistițiu cu genele care îi sunt la fel de lungi ca odinioară, dar din ce în ce mai precare, aspre, ascuțite, încovoiate precum acele de cizmărie; instrumente ale timpului care țes în carne vie nesiguranță, un perpetuum mobile. Lipsită de somn, aleargă necontenit în purgatoriu, în lumea dintre vis și realitate.

– Visam la o viață frumoasă, cu iubire și dragoste, cu 2 copii frumoși și veseli, cu un soț iubitor. Visam la o familie.

O nesiguranță adâncită în stern, încolăcită în jurul sufletului ei de copil. O nesiguranță geloasă pe voință, pe dorință, pe alegeri și cu ură pentru liberul arbitru. O nesiguranță ce se dorește paznic, protector păzește, veghează sau protejează, dar doar în aparență.
Încă din prima clipă de viață stă cu pistolul ațintit la tâmpla inimii.

Depersonalizat și desensibilizat. Trebuie să reînvăț să iubesc, să mă educ în a iubi. Să spun “Te iubesc, mamă pentru că îmi ești mamă, iar eu sunt fiul tău și vreau să te protejez pentru că nu vreau să fiu niciodată singur.”. Să spun “Te iubesc, Maria pentru că îmi ești soră și eu sunt fratele tău mai mare și vreau să am grijă de tine.”. Să spun “Te iubesc, tată pentru că îmi ești oglindă și prin tine m-am cunoscut.”.
Zâmbește!

Îmi pare rău întrucât te-am judecat mult prea aspru. Tu ești mamă, nu și tată. Da, o fi o lume modernă și acum o trăim, dar când am crescut, lumea noastră era încă învechită.

Cât am crescut, tata nu a fost tată pentru că s-a manifestat rar, și-a expus trăirile și gândurile rar, a luat decizii rar. Această raritate de impunere e din cauza copilăriei lui, a traumelor trăite care au sendimentat în el frică și, implicit, nesiguranță și neîncredere.