Doi și unu

Am trăit frumos
cât ai fost,
cât mi-ai fost
prin prezență
o închisoare
pentru neliniște
și-o oglindă
pentru liberul arbitru.

Am luminat frumos
cât m-ai prins,
cât mi-ai prins
prin ființă
neființa
în drumul tău
și inconștiența
din drumul meu.

Am clădit
cușca de altar
pentru nimic;
dacă “dacă”,
dacă “atunci”;
fără.

Solemn
în neguri
cu ochii funingine,
mohnind a viață
apărui
după existența ta.

În plasă-
tu-
pe fir de nimic
eu,
iar apoi tu,
iar apoi eu.

Cu gând,
cu fără gând-
cât gemetele-n somn,
un somn fără vis
cu corpurile inerte,
cu lipsă în conștiință;
pretutindeni.
Aceeași plută
fără povară
prin drumul tău aș vrea să fiu,
să trag în jos tot cerul.

Cu trup,
cu fără trup-
cât chiorăitul a foame;
ce foame…
Aceeași plută
fără povară
prin drumul meu,
să cuprinzi tot cerul.