Ce spui tu străine?!

Crimă la prima stație!
Fără pic de imaginație,
un cuget
este preschimbat în muget.

Cu atingerea-i tandră,
moartea vine sub formă de mantră.
Vine condusă, adusă,
în simboluri ascunsă
la un expozeu,
într-un muzeu,
într-un tablou,
într-un bibelou;
un vas
ars
în căldura pustiei,
în arșița vinovăției,
în cuptorul lui Dumnezeu,
prin alchimie
cu nebunie și omenie
adună cenuși din Elizeu.

Inanimat
în sincronicitate,
transformat
într-o virtuoasă vietate,
ființă
cu Sine,
El devine-
conștiință.

Un gând
blând
printre silabe scurte
naște ofuscat moarte,
formează,
rimează
amfibrah între trohei
cu peon 3,
unește litere
cu trimitere
către iYakuza
care scrie despre Zuza
cea cu ochelarii strâmbi
prin care doi plumbi
priveau jucăuși
la alți doi ghiduși.
Cu priviri mute
așteptau să se sărute;
curios
cum ar fi fost.

Copil etern
cu flacără în stern,
om
fără somn
cu incipit
și fără sfârșit
tăcea,
rătăcea
solemn
și demn
sub pământ
în așteptarea unui semn,
a unui îndemn
suflat în vânt;
un cuvânt
crud,
un jurământ
de zălud.

„Mi-e frică de tine-
cititor, necititor-
mă vrei pentru tine,
nu-ți pasă dacă mor.
Biasist
către propria ființă;
#rezist
nu mai pot de neputință.
Sunt un animal cu creier,
o maimuță
care pune în ac un greier
și se plimbă cu o căruță.
Între tâmple,
destinat să se întâmple,
Sinele
își cunoaște ruinele.
Moartea trecutului pentru viitor
de a fi prezent când mor
de dor
și de amor,
în arșița momentului,
decid soarta evenimentului
pentru a supraviețui,
pentru a tot fi
responsabil,
cu pace în suflet;
pe carosabil
schițez un muget.”

Om…
îngropat sub pom,
sub același soare
alături de o floare,
în tăcere
cere
iertare
și uitare
că a iubit
tacit
și când l-a năruit
a preacurvit.
Un bețivan mincinos
care a furat tot ce-i frumos
caută milostivire
și blagoslovire.

De afară,
o rafală de vară
aduce o gâză
și-o amintire cu o zuză.
Intrate în casă,
așezate pe masă
păreau-
că mă priveau
și fredonau
un bâzâit.
Am crezut că mă știau
și le-am zâmbit
tâmpit.
Au iscusit
fără ezitare
să facă gălăgie mare
spre unde vor să fie.
Dacă vor în vie,
le poftesc-
cu veselie.
Dacă au alt vis,
oricum stau cu geamul deschis
și oricând
ne putem ura „Pe curând”.

O amintire
și o muscă
îmi dădeau de știre
că floarea se uscă.
Mă priveau de pe vază,
ascultam orice frază
cum au copilărit,
cum au trăit;
târziu,
în pustiu.

Le-am ascultat timp de o decadă.
Am așteptat să cadă
o pară mălăiață;
ce Nătăfleață…
Un om
sub pom
legat
de propriul sfat
că o să pice
cât ai zice
ambuscadă
în cavalcadă.
O victimă a propriei minți
așteptam să prind în dinți
Sinele
și tainele
generate aleatoriu;
un repertoriu
de gânduri
aranjate în rânduri.

Opere ale resemnării
cântate
în singurătate
la lumina lumănării
de către o gâză
și o amintire de zuză
în duet
discret
referitor
la un om singur,
muritor
sigur.
Fragil în exterior,
omul este omul său,
în interior
este copil și călău.
El este om
și când e legat de pom
prin minte
prin trup;
a luat aminte
de la lup.

Pedeapsa capitală
este primordială.
Crima nu a fost cu intenție;
a fost o intervenție.

„Voință
în neputință”
ascunsă sub o frunză
într-o lumină difuză
o călăuză,
o muză
lucește o viață nouă
într-un strop de rouă
întins pe-o buză
de zuză
spirituală,
senzuală,
fatală,
finală,
fără cusur,
fără contur;
o formă
fără formă,
însuflețită,
din nimic olărită,
frământată
din neantul singărătății,
cu dalta sculptată
pe tumultoasa conștiinciozității.

O buză
de zuză
mă poftea la ea în casă.
Pe masă,
o vază
vioaie,
zglobie
îmi zâmbește crud
cu un verde-crăpat surd;
pentru cei ce nu-l aud
pare absurd.

Este un chin
să vibrezi atât de fin,
să asculți liniștea,
să te pierzi cu priveliștea
pe forma ei perfectă,
selectă,
pe care o umbră
sumbră
pictează
pe vază
o floare
muritoare.
Se apleacă în fața luminii precare
cu mirare…
„În viață ești,
murind trăiești.
Te ivești din pământ
și tinzi către soare.
Te agăți de un gând
și ții de el cu ardoare
că dimneață
aceeași floare
va fi în viață
și plină de culoare.”

Mugur-
al pământului,
adept al gândului
„Soarele răsare sigur!”
Vrând, nevrând,
sub clar de lună
un gând
îmi urează „Noapte bună.”.
În noaptea dimineții
clipește în întuneric
căutând cu emoții
răsăritul veșnic.
În dimineața nopții
lucește homeric,
programează ezoteric
sorții.

În nimic,
subit
și veșnic
devine finit
în întuneric
amorțit
ca toți morții,
își caută sorții
în neștire,
fără amintire
că a murit
și mai are de trăit
o veșnicie
de nebunie.
Își mărturisește dorința,
își cuprinde căința
și o primește în dar
la altar;
o viață nouă
într-un strop de rouă
și-o rază
picurată-n vază.