Destin

Nu mă gândeam
că voi fi
neam
treaz în zori de zi.

În livadă
aștept un măr să cadă;
un semn,
un îndemn.

Spune-mi
când încep
să te chem
în lumini.

Priviri
aruncate
spre speranțe deșarte
și către amintiri.

Răscolesc trecutul,
îmi definesc prezentul,
îmi caut incipitul
să devin infinitul.

Revin
puțin
la sânul tău
și uit că-s un călău.

Mintea
despică lumea,
o ține pe gânduri,
o pune-n rânduri.

Cu impunere scenică,
simțul de sine
răsădește frică,
vinovăție și rușine.

Ascultă naratorul,
cunoaște opera,
predă controlul
și acceptă muzica.

Privesc apusul-
tragerea cortinei.
Se schimbă cursul,
urmează concertul vinei.

Ansamblul muzical-
Eonii liniștii
interpretează subliminal
spovedania inimii.

Grațios, cu sinceritate,
cu seriozitate
recită în fața publicului de zei
ispășirea pedepsei.

Pătarea sufletului
se înlătură cu har
oferit omului
care nu trăiește în zadar.

În interior-
un monolog dialog,
în exterior-
un dialog monolog.

La brâu cu un decalog,
îndeplinește favorul cerut,
prevestește un epilog
surdo-mut.

Cu apusul căzut în livadă,
închide ochii și stă la pradă
în așteptarea adevărului sincer,
al gândul cel stingher.

Efemer,
conferă indulgență
în existență
și în cer.

Confortabil în Iiniște,
ascultă vântul din miriște;
slava eonilor
resuscitează somnul genelor.

Nefavorizat de către Dumnezeu,
omul se lasă purtat de alizeu.
Își exercită voința
de a recăpătă credința.

Spiritualitatea
înlătură rămășițele păcatului,
îndeamnă divinitatea
la iertarea pocăitului.

Pedeapsa vremelnică
este ispășită prin legea canonică.
Prin epitimii și consecințe,
omul acceptă orice sentințe.

Pedeapsa permanentă este osânda veșnică,
strașnică,
stabilită în pretoriu;
credința necesită purificare în purgatoriu.

Tulburarea conștiinței
și pierderea harului
sunt readuse ființei
prin îndeplinirea favorului.

Omul sfânt
naște pe pământ
tot ce-i sacru-
un Eden simulacru.

Convingeri, gânduri, cuvinte,
acțiuni, comportamente și valori; toate înlănțuite
devin-
⠙⠑⠎⠞⠊⠝