Fricosul

O poezie matematică
geme de plictis
vrea o lume magică,
ca de vis.

În rol principal:
Fricosul.
Balant,
fără provocare,
ia tratament
cu răbdare.
În așteptare
la un dans,
rușinea e ținută în suspans.
El –
bolnav de timp,
ea –
dependentă de ritm;
amândoi leagă un gând
de un cuvânt.

Într-o ordine divină,
ea interpretează prima;
rolul de regină,
eroina.

“Bună ziua,
stimate domn.”
“Piua!
Tu vrei să mă omori în somn-
să-mi faci viața grea,
să mă controlezi
cu rușinea-
Vezi?”
“Ajută-mă, te rog.
Dă-mi un șervețel.”
“Iartă-mă, te rog.
M-am speriat nițel.”
“Nu se duce.”
“Ați gândit cu voce tare?”
“Ești un dulce,
dar mai trebuie sare.”
“Doare…”
“Aveți rană deschisă?
Sunteți suferind de inimă tristă?
Vă rog iertați-mi această interogare.”
“Este în regulă, iubito.”
“Câtă nerușinare!
Vă rog, mai allegretto
și mai puțină nepăsare.
“Iertați-mă!
Să vă fac o închinare.”
“Ridicați-vă,
nu e nici o supărare.
Mai mult mă doare
că am fost neatentă
și-am vărsat cafea peste picioare.”
“Vă rog, nu fiți indecentă.”
“Ți-e rușine?”
“Nu, dar…”
“Așa ceva mai rar.”
“Ce? În fine.”
“Mulțumesc că m-ai ajutat.”
“S-a pătat. Nu e păcat?”
“E rochia bunicii…
“Mă scuzați, aveți vicii?
“Să înțeleg că nu sunteți fumătoare.”
“Încerc să mă las.”
“Pas.”
“Vreți să vorbim despre picioare?”
“Ești drăguță;”
“Mulțumesc.”
“pentru o maimuță.
Glumesc.”
“Și tu ești o gorilă”
“Iubibilă.”
“Vai, m-am rușinat.”
“Fricosul, încântat.”