Rolul meu este muritor.
Cât timp mor; trăiesc
în singurătate, iubesc;
ori de câte ori îmi este dor.
Gândul nesocotit mă fură la rest.
Gândul socotit mă ține-n arest.
Cuget în templu, contemplu,
complotez împotrivă și pentru,
atentez la bunăvoință,
nu cu rea credință,
ci să ne sporim bunăstarea
ca să nu ne înghită marea
care ne-a fost promisă cu sarea
și acum dăm la-ntors că-i rea?!
Nu! Eu îmi accept fapta,
îmi accept rolul,
îmi accept dorul
și-mi accept soarta.
Voi fi aici, uitat în titlu,
în albastrul cerului, estompat
de flacăra care anunță ritul
amurgului neașteptat.
„Bocitoare a văzului,
stinge flama inimii,
cântă orizontului
când nu voi mai fi.
Nu aștept cunună
sub clar de lună.
Contracronometru, calc valurile;
răscolesc orizontul sub toate apusurile.
Îmi culc dorul printre stânci
naufragiat în ape adânci.
În ritmul valurilor, legănat sub sfeșnic
visez în somnul veșnic.
Chipul tău în marea mării
oglindește abisul din mine.
Supus transformării,
omul se caută pe sine.
Omul vânează himere
sub plăci tectonice.
Fără temere,
înfruntă întrebări demonice,
Răspunsurile – afluenți vedici
se varsă în adevărul anacronic;
ionic,
sensul îl predici.
Carnea te minte,
mintea te deține-
Deținutule, în oglinda apei
sursuri,
murmuri…
dragoste;
viu grai mut,
de tine m-am temut
în șoapte-
îți slăvesc mantra,
cu ochiul minții
te văd contra
rugăminții-
de a nu căuta stele căzătoare.
Moartea lor este trecătoare”
precum amurgul care se stinge în întuneric.
Rulează același film mut, generic,
cu aceleași concluzii trase într-un suspin –
tremurături din gând în gând
din când în când
mai vin.
Dincolo de simț, de trup, de minte…
dorința trecutului se simte
Pălesc lumini, rând pe rând
Le privesc, le scriu
și un sens încerc să-nviu
din când în când, din gând în gând…
Emanuel Ștefancu 