Copilul

Mă uitam în propria reflexie. Mă priveam în ochi. Îmi priveam cearcănele. Am văzut tristețe în ochiul stâng. Stătea nervoasă în colțul ochiului.
Mă priveam și îmi zâmbeam.

Mi-am lăsat fața relaxată să văd dincolo de noile achiziții. Am văzut furie în colțurile gurii. Le-am văzut coborând, privindu-mă cu tristețe.

Un gând mi-a vorbit: „Sunt dur, sunt puternic pentru când ai nevoie”
Iar alta: „Sunt trist că nimic nu e sigur. Încă e tristețe adunată în pungile de sub ochi că așa a fost până acum”
Iar, apoi, mi-am zâmbit; din nou. Și, linia sprâncenelor dreaptă cu golul dintre ele mlădios și cu colțurile gurii căutând îmbrățișarea lor mi-a vorbit prin ochii obosiți: „Sunt aici, lasă-mă să-ți fur zâmbetul mai des”

Copacul meu bătrân și răsadurile plivite de către soare… și copilul – „Ce floare, cum te-a răsădit soarele și ploaia”. Bine ai revenit printre noi. Promit că nu am să te mai las să pleci niciodată. Mi-a fost dor de tine și te iubesc.

De ce plâng? De bucurie. O ploaie mai bună pentru floare.