Și când noaptea nu putea să fie mai lungă
Dintre vii, de dincolo de văi unde nici nimicul nu poate să ajungă
S-a înălțat de sub pământuri și-a suflat peste propria ființă
Și-a făcut lumină, și-apoi prin mine – umbră și voință.
M-am ridicat, iar în ochiul său am văzut trecutul așteptându-mi pocăința
Cu irisul său în palma mea mi-a resuscitat conștiința
Ca apoi, în slava sa căldură să simt, să văd, să aud recurența
Dansând, unduindu-se etern într-o spirală și furându-mi credința.
Am călcat în lumină, am îmbrățișat momentul, și m-am îmbăiat în flamă
Eram mângâiat cu atingerea caldă a unei mâini ca de mamă
De aparența unei adieri de vară ce aluneca ușor
Precum ceara pe arcușul de vioară și de dor.
Când nori de smoală se adunară peste căpătâi din umbra luminii
Am privit abisul cum se apropia de mine și îmi îngropa străbunii
Ani pentru picior și mână ca să-mi doresc lumină și-acum iarăși noapte
Să te pot strânge la piept și să-ți simt ființa din șoapte.
Câți ani pentru aripi ca să mă înalț la sânul tău?
Să mă apropii de tine, mamă, chiar dacă lumea va deveni hău
C-am furat soarele într-un final și-am lăsat doar țărână
Voi face din această odisee o epopee și din lacrimi voi face tină.
Și-a rămas doar tină –
Ani pentru picior și mână
Ca să-mi doresc lumină
Să fim țărână.
Emanuel Ștefancu 