Mă văd ca pe o umbră care aleargă printr-o pădure uscată în plină iarnă. Mă privesc detașat din cer.
Îl privesc pe cel care aleargă pe culoarul de zăpadă printre copaci îmbătrâniți, mulți putreziți așteptând să cadă, ca pe o furnică – mic omuleț alergând neîncetat către nimic. Îl privesc cum o făptură atât mică se îndreaptă neîncetat către nimic.
În haosul nemărginit ce i-a acaparat mintea, ca într-o clipită, se trezi în mijlocul pustietății. Într-o iarnă nedresată, neîmblânzită, ucigătoare ca un evantai cât aerul de fin ce-ți taie respirația. Poți simți aerul rece cum îți cuprinde plămânii și-n țurțuri se așază în drumul lui.
Făptura alerga necontenit în plin ger pe covorul său ca de nuntă printre copaci ratați si uitați de lume. Micul om neobosit de cutreierat pădurea și iarna celor o mie de ani, se prefăcu în om și-apoi în bărbat; iar la fiecare pas o lua de la capăt. Bărbatul deveni băiat și-apoi o umbră și iar bărbat și iar băiat. La fiecare pas eram eu – cel care privește de presus, de undeva din spatele voalului alb ca de mireasă – dar ba în formă de bărbat, ba în formă de copil. Și alergam, și mă schimbam și pădurea se opri brusc; și înaintam necutezat. Iară ultima speranță, ultimul motiv pentru speranță se îndepărta cum și eu de el și îl priveam cum, estompat, se pierde in urmă.
Rămăsesem singur in necruțătoarea doamnă și alergam – ba copil, ba bărbat – fără oprire; prin frig și îngheț, înconjurat de o vastă mare-albă și cu orizontul lipsă (precum un întuneric naiv și inocent jucându-se în cameră, refuzând să iasă afară) reflectându-i urma ca două oglinzi privindu-se în eterna recurență.
Și-apoi intrasem într-o pădure – ba copil, ba bărbat, ba umbră –
Emanuel Ștefancu 