Cu apusul verii în păr

În înghețata mare albită de neputință
Mi se-neacă apusul verii, odihnit după sentință
Cu palma aridă, gravată în linii
Ce-odată au fost albia iubirii.

Cu aceeași palmă ce-a mângâiat odată spinii
Clătită-n sânge, am făcut-o pumn să cobor toți heruvimii
Să-i socot sub mare de preaslăvita ignoranță
Privitori la un muritor fără speranță.

În căldura furtunii muribunde
Mângâi valurile să mă cufunde
În amintirea când ea mai era oleacă de soare
Cu apusul verii în păr iar să mă omoare.

Cu aceeași palmă ce-am făcut-o pumn
Am lovit adâncul și-am început să-l scurm
Să mă spele-n negura lipsită de lumină
Să mă lepăd de iubire și de orice vină.