Tu, mamă, ce cuvânt am răstit. Mamă, tu entitate, din plăcere, din scuză, din frică, din rușine ai creat o făptură, un fiu, orânduit prin aleatorie, întruchipat prin incipitul decăderii ființei tale. Zâmbetul plimbat de colo-n colo, răstălmăcit în neant, uitat, pierdut, scăpat și înfundat într-o clipire, ai adus mântuire propriului destin. Obraji umezi, buze inundate de suferință, de durere, de îngrijorare – contur al ființei pe care o prețuiesc adânc și împietrit, scufundat într-un pământ, ascuns și astupat sub cenușile părerilor de rău. Un ochi închis, un ochi deschis; unul dinspre trecut, altul spre viitor, dară tu nicidecum aici. Într-un tine stă speranță și liniște, stă șoapta atotbinelui. Unde ești tu, om? Omul tău, ființa ta dezbrăcată, fără de haine, fără de trup, acel suflet, acel punct fără de virgulă, definitoriu entității tale, unde îi este viața, duhul, traiul pe care noi ni-l facem prin voi? Unde ești tu, om frumos, dară nu în beznă?!
În curând, zece mii de zile îți vor lua locul și vor deveni armură, scut și sabie, pilon al cerului tău. Și mai curând, de-ar lovi Ilie ca-n zilele lui de vară. De m-ar face rouă să mă scuture frunzele dimineața. Să-ți fiu oglindă, să-ți fiu lumină refractată, o bucată din contur. Să-ți fiu dublură pentru a fi liberă, fără de contur, lipsit de formă, doar tu prin tine înspre plinul tău.
Plânset de bună ziua și țipete drept ofrandă. Cu mâna goală, cu spatele gol, fără vre-o pană – aripi prevestite la finalul unui pariu deja făcut și încheiat – ne-am cunoscut; mama și cel fără de zile.
Iată-mă – trup! Iartă-mă – suflet! Fii mamă pentru totdeauna și dincolo de cuvânt. Fii contur și golul dinăuntru nescris.
Tu, mamă, ce cuvânt am răstit. În beznă – noi, tu, mamă. Punct fără de virgulă, tu – fără de formă, tu – trai după voia ta. Înalță-te! În beznă, definiția entității tale: din plăcere, din scuză, din frică, din rușine suntem noi căci în beznă stă speranță și liniște, stă șoapta atotbinelui – punctul fără de virgulă văzut dinăuntrul gol, nescris.
Emanuel Ștefancu 