Am ieșit din apă. Am prins tălpi și-am cutreierat pământul. Ne-am urcat în copaci și-am coborât cu minți iluminate. Și-am trăit… și-am construit… Și-acum eu mă-ntorc spre zero. Mă-nebunesc cătând după un aur, c-am răscolit toate vietățile și-am cotropit peste orice inimă când, de fapt, n-aveam nevoie de aur. N-aveam nevoie de începuturi. Aveam nevoie de pietricele, de roci pline cu glod, purtate de tristeți prin albii. Erau aici și le-am dat drumul că n-au fost himerele nebuniei mele. Erau aici, iar acum sunt acolo; în depărtări, libere, visătoare, doritoare pietricele, iubitoare pe care eu, le-am aruncat în toții pereții.
M-am orbit de propriul soare, c-a stat, și-am stat și-am tot cugetat… și-am pierdut, și-am să răstignesc suflete în continuare. Că-s neînsuflețit, tăios ca spinii de trandafir, spinos ca atingerea de cactuși uscați ca mine… de propriul lor soare.
Am udat răsaduri și fără nerăbdare, am ucis, rând pe rând, tot ce-a voit să îmi zâmbească. N-am cutezat să mai caut după văpăi de incipit or sfârșit. M-am potopit peste ce-am putut înșfăca din straturi; ca mai apoi să fiu lovit de gânduri amare or nepăsare.
Aur de prisos, călătorii fără scop și flori călcate în picioare.
Emanuel Ștefancu 