Am venit lângă tine și m-am așezat tăcut. Nu am zis nimic, doar un suspin despicat, mărunt. Drept frână, mi-am ațintit ochii într-un brad și-mi zburam mintea cu uratul de la gard la gard. Câte sunete să mai scot să mă primești vecine, străine? În surdine, te iubesc, cretine!
Prea puține mi-au fost de folos din alfabet când limbile ni-s străine și buzele lipite cu aracet. Am înțeles, într-un final, că focul ni-e artificial și nu-i scânteie dintre cremeni cu același ideal. Nu facem foc, nu aducem lumină, n-avem căldură, doar ardem brazii din vină.
Mă gândesc la tine! Te transpun în expresii. Cu privirea înspre brad, nu găsesc concesii să mai rămân o clipă lângă tine. Dar dincolo de brad, printre obsesii, mă găsesc pe mine într-o oglindă. Din spatele ei văd viața toată, cum pe cămila șerpuindă, colinzi din poartă în poartă.
Emanuel Ștefancu 