Rupem din noapte un înger, o stea
Și din ele ne facem aripi și-o mireasă –
Să-ți facem trup și gură cu care să poți bea
Din cenușiile râuri ale celor ce ne sfidează.
Să ne-aruncăm trupul oblojit și peticit din ceruri
Și să ne-nălțăm înfășurându-ne ca viile
În jurul mâinilor pururi mlădioase
Ce ne-au cules și ne-au alinat nebuniile.
Să ne-aruncăm trupul distrus și miile de chipuri
Să devenim lumini, să trecem printre ziduri
Să trecem din țărână în praf și bucățele
Și pe sub tălpi să ne prelingem în picături spre stele.
Când punctul cel mai de sus se va izbi cu Iadul
Vor fi enumerate sori, stânci și pietricele
Vor căuta și plumbul, să ne orânduiască printre ele
Când noi, călare spre apus, ne proptim gândul în tăcere.
Cu sudoare ne mânăm caii cotropind prin noroi
Să ne ascundem de dinții graiului și al văzului
Suntem tot mai departe de tunete și ploi
Simțim cum visul ni l-am știrbit și l-am oferit întunericului.
În care viață te-oi fi regăsit și ți-am urmat voalul?
De tot ne-ntâlnim la infinit
Ești chip de lut sau măsluit doar acum, o dată, cu imaginarul?
Emanuel Ștefancu 