Crapă de ziuă, crapă și-n mine,
crapă și inima de dor și de nimeni,
de nimic, doar de sine;
în liniște, mi-e dor să zac în tăcere.
Redundante rânduri plivite cu flori
le-am privit sub nori adunați de ploaie…
Mi-au fost strivite răsadurile de dor de nepăsare…
În zadar mi s-au scurs forțele-n șiroaie.
M-am lamentat sperând la un soare
luminos, ceresc să ne apară în cale
să ne iubească cum nu voi putea vreodată
pentru că tot ce iubim suntem noi înșine.
În zare nu văd o urmă, o cale-
Nu văd nici un drum comun cu tine;
împăcați spre durere, spre singurătate,
spre ceruri, spre iaduri… alegem moarte.
Emanuel Ștefancu 