Ce-mi ești?

Ce-mi ești tu soare, zumzet de frisoane?
Îmi ești poet de adevăruri și lumini vindicătoare?
Îmi ești părinte, îmi ești tată?
Îmi ești ambrozie, o liră fermecată.

Ce-mi ești tu trup, o limbă cu stropi de rouă?
Îmi ești pocal de aur făurit de-o muză dintre nouă?
Îmi ești părintele uitat de zei, lăsat în întuneric?
Îmi ești condei albastru, sânge din sânge, homeric.

Ce-mi ești tu sunet, ecou de biruință?
Îmi ești tăiș de căpetenii ori punte către căință?
Îmi ești chin, îmi ești izbândă?
Îmi ești glasul ei ce mă încântă.

Ce-mi ești tu jumătate, ocean de alinare?
Îmi ești rod din Rai sau o nimfă oarecare?
Îmi ești semănare de iubire, o jertfă pentru odisee?
Îmi ești mângâieri de rouă dintr-o orhidee.

Ce-mi ești tu noapte, venin de viperă?
Îmi ești răsad de neputință ori moarte sigură?
Îmi ești cântare ori tăciune peste rană?
Îmi ești destin, îmi ești șoapte de icoană.

Ce-mi ești tu călătorie, drumuri stinse de nevăzut?
Îmi ești urmă de scăpare ori iubire de pierdut?
Îmi ești tăcerea cerului ori voia Iadului?
Îmi ești o șansă către zâmbet, îmi ești încrederea orbului.

Ce-mi ești tu suferință, neputința omului?
Îmi ești iubirea ei tăcută din spatele zidului?
Îmi ești lacrimile din ochii cu care am vrut s-o sorb?
Îmi ești vinovăția cu care m-am întors.

Ce-mi ești tu cântec păstrat de-alung de veacuri?
Îmi ești eșecul, tragedie a morții dintre ceasuri?
Îmi ești întruchiparea ori îmi ești o poveste efemeră?
Îmi ești datina iubiților ori o propovăduire himeră.

Ce-mi ești tu existență, un act al zeilor – funest?
Îmi ești un repertoriu trasat cu un condei celest?
Îmi ești o batjocură pentru zei purtată pe buze?
Îmi ești un muritor lipsit de leacuri, îngropat de muze.